Exista intr-adevar droguri care produc un sindrom de sevraj cu suferinta corpului, si fenomenul de toleranta (scaderea progresiva a efectului, desi doza ramane aceeasi, sau cresterea dozei pentru a obtine acelasi efect), si droguri care nu le produc. Mecanismul tolerantei si al sindromului de sevraj e la nivel molecular: de cele mai multe ori, aceste droguri mimeaza actiunea unor substante secretate in mod natural de organism. De exemplu: opiaceele (morfina, heroina, codeina, metadona, etc.) mimeaza actiunea endorfinelor. Asta inseamna ca, pentru a actiona, se leaga de niste molecule care se numesc receptori (in cazul nostru, receptorii endorfinelor), mult mai puternic decat ar face-o substantele naturale, care sunt astfel scoase din circuit, si cu un efect mult mai intens.
Confruntat cu o asemenea stimulare, organismul va incerca sa restabileasca ordinea scazand sensibilitatea receptorilor (de exemplu, receptorii de pe membrana neuronala sunt pur si simplu retrasi in interiorul acestuia). Drogul va avea mai putini receptori pe care sa-i stimuleze, deci va avea un efect mai slab, la aceeasi doza – s-a instalat toleranta. La intreruperea brusca a drogului, substantele proprii organismului nu vor putea sa-si reinceapa activitatea, gasind niste receptori foarte inhibati de drog. Acest lucru perturba functiile corpului, ceea ce se manifesta sub forma sindromului de sevraj. Pentru unele substante, cum e alcoolul, sevrajul este foarte periculos, si necesita o atenta observatie medicala. Pentru altele, cum sunt opiaceele, sevrajul nu pune viata in pericol, dar este extrem de chinuitor pentru pacient, in mod fizic (de exemplu, dureri musculare atroce).
Daca exista si droguri care nu prezinta aceste fenomene, la nivel molecular, toate drogurile vor avea un efect asupra unei cai comune, la nivel anatomic, cerebral. Este vorba despre asa numitul “tract mezolimbic”. El consta in niste cai nervoase care, in mod normal, au rol in invatarea prin recompensa si pedeapsa. Aceste cai sunt situate profund in creier, in structuri vechi, care se intalnesc si la animale. Ele vor trimite semnale si scoartei cerebrale, acolo unde putem considera ca este sediul functiilor psihice superioare, insa pot functiona foarte bine independent de ea. Invatarea prin pedeapsa si recompensa este o forma arhaica de invatare, ce nu necesita nici macar limbaj.
Toate drogurile vor stimula mai intai originea tractului mezolimbic, o regiune numita “arie tegmentala ventrala”, ceea ce va produce o placere intensa. In mod normal, placerea trebuie sa fie o recompensa a unor actiuni benefice, si are rol in acest gen stravechi de invatare, insa drogul confera o placere artificiala, si mai ampla, cantitativ, decat placerile pe care viata le are de oferit in mod firesc, prin stimularea eliberarii unor cantitati anormal de mari de dopamina din aria tegmentala ventrala. Ceea ce va avea ca efect o invatare conditionata de recompensa (in elaborarea careia e implicat nucleul amigdalian).
Este insa o invatare patologica, si nu doar prin faptul ca e produsa artificial, ci prin faptul ca este cu mult mai puternica si durabila decat orice invatare normala. Singurul ei rezultat va fi urmatorul: cand persoana care a consumat drogul se va reintalni cu circumstante anterioare consmului precedent, reflexul conditionat se va inchide si se va declansa un comportament automat de cautare cu orice pret a recompensei, adica a drogului. Acest reflex anormal poate continua sa existe extrem de mult timp, uneori tot restul vietii, chiar daca persoana a fost demult dezintoxicata de drog si fenomenele de toleranta si sevraj nu mai au niciun rol. Din aceasta cauza, un consumator de droguri (fie ele tigari sau opiu), chiar daca reuseste sa intrerupa consumul, va avea de dus un lung razboi al tentatiei.
Acesta este mecanismul dependentei “psihologice”. Rezistenta si durabilitatea sa face ca in ultima instanta dependenta “psihologica” sa fie mai grava decat cea “fiziologica”, care isi gaseste solutia plin simpla dezintoxicare. Si fiind vorba despre un mecanism primitiv, cu structuri nervoase vechi si bine descrise, si nu unul superior si constient, nici macar nu merita denumirea de “psihologic”, asa ca astazi acest tip de dependenta e numit “comportamental”. El intereseaza, in diverse masuri, toate drogurile, chiar si cele despre care se spune, in mod eronat, ca “nu ar da dependenta”. (Difera doar riscul: heroina prezinta un risc de dependenta mai mare decat cannabis-ul, care prezinta un risc ceva mai mare de dependenta decat alcoolul; heroina e la randul ei depasita de …nicotina – observa un studiu epidemiologic din SUA, totul depinzand si de alti factori: varsta, sex, conditii sociale si educatie)
Un reputat psihofarmacolog, Steven Stahl, numeste acest proces “invatare diabolica”. Nu ca necuratul ar avea ceva de-a face cu toata treaba, ci pentru ca este o invatare infra-psihica si extrem de greu de inversat.
Daca am fi niste mamifere inferioare, cu o scoarta cerebrala slab dezvoltata, nu am avea asadar nicio sansa sa ne tratam dependenta de droguri.
Din fericire, suntem oameni, si suntem capabili de o forma superioara de invatare, una dependenta de limbaj, ale caror structuri cerebrale se afla in zone corticale nou aparute in evolutie. Fiind dotati de asemenea si cu liber arbitru, avem armele necesare sa combatem dependentele. Daca invatarea corticala, semantica, este mult mai subtila si complexa, ea este, tocmai prin finetea ei, si mult mai fluida si mai flexibila, si nu prezinta rigiditatea “invatarii diabolice”. Ea trebuie asadar permanent ranforsata pentru a avea castig de cauza, si niciodata victoria ei nu va fi categorica sau definitiva. Daca o viata fara droguri este posibila, niciodata nu va putea fi eliminata complet posibilitatea reaparitiei tentatiilor, si aceste persoane vor avea mereu un risc mai mare de a consuma droguri decat cei ce nu le-au utilizat niciodata
Este motivul pentru care cea mai eficace solutie pentru tratamentul dependentelor este suportul de lunga durata. Dezintoxicarea e un pas necesar, arsenalul farmacologic poate ajuta mult, dar, pe termen lung, totul se reduce la confruntarea dintre “invatarea diabolica” si ceea ce tot Stahl numeste “invatare virtuoasa”. Metodele de ajutor sunt multe, de la diversele tipuri de psihoterapii la programele de intr-ajutorare de genul Alcoolicilor Anonimi, trecand prin ajutorul inestimabil al familiei si prietenilor, dar specificul se pare ca e mai putin important decat perseverenta si atitudinea pozitiva in ciuda frustrarilor.
Pentru ca, daca recidivele sunt extrem de frecvente dupa orice incercare de a opri consumului unui drog, ceea ce poate fi frustrant atat pentru pacient cat si pentru cel ce il trateaza, ele sunt parte din procesul normal de invatare benefica. Analogia nu-mi apartine, dar putem sa ne imaginam un copil care invata sa mearga. Din cand in cand va cadea, dar cu fiecare cadere va deveni mai priceput. Asa ca tot ce ramane de facut e sa mobilizam extraordinara tenacitate pe care orice copil o are si pe care, din pacate, o trecem in rezerva la varsta adulta.
Sursa: Medlive.ro