Umberto Eco și „Numele trandafirului”

Născut în 1932 în Alessandria, un oraș italian de provincie, Umberto Eco este el însuși, cum ar fi spus J.L. Borges, o bibliotecă infinită și o minte genială. Geniul italian nu își mai făcuse de mult prezența remarcabilă pe scena culturii și filosofiei europene. Eco este cel care, nu numai că o aduce în prim plan, dar o și ridică la un rang foarte înalt, poate acolo unde nu mai fusese de pe vremea lui Dante Aligieri și Toma d’Aquino.

Filosof, cercetător al esteticii medievale și al lingvisticii, gânditorul italian este cunoscut, în special, pentru lucrările sale în domeniul semioticii. Ea este disciplina care cercetează felul în care funcționează semnificarea (vezi și raportul semnificat-semnificant), relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs. Având în vedere că reușește să transfere și să folosească semiotica și în alte domenii ale culturii, decât cel strict filosofic, Eco este, poate, cel mai complex și complet semiotician din perioada modernă a acestei discipline. Una din ideile centrale ale teoriei lui este că, deoarece semnul are caracter de artefact (vezi și istoria acestui concept de la Platon până azi), are o încărcătură culturală pentru care poate fi interpretat, iar acest lucru face din semiotică o teorie generală a culturii.
Pentru marea masă de cititori, Eco rămâne autorul celebrului roman „Numele trandafirului” (și poate și al cărții „Pendulul lui Foucault”, un roman mai complex, dar mai puțin cunoscut). Publicată în 1980, lucrarea amintită combină magistral semiotica, istoria medievală, religia catolică, o intrigă polițistă cu o idee filosofică care este atât de vie și inspirată încât, când îți dai seama despre ce este vorba, ajungi să o recunoști ca făcând parte din viața ta de zi cu zi într-un mod tainic și esențial. Este important să nu facem greșeala de a considera acest roman ca fiind doar o carte bună și bine scrisă, adică să-i desacralizăm încărcătura ideatică! Pentru această eroare, Eco a fost extrem de supărat pe cum a fost produs și jucat filmul hollywoodian cu același nume și diverse reprezentații scenice. Pentru o bună bucată de timp, singurul teatru din lume care a avut voie să pună în scenă piesa a fost Teatrul Național din București.

Acțiunea este aparent simplă: la o mănăstire mare din nordul Italiei, în 1937, în perioada conflictelor și războaielor dintre catolici și protestanți, se petrec o serie de crime nejustificate. Fratele Guglielmo este trimis să cerceteze aceste fenomene și să le oprească. Ceea ce descoperă în relațiile intra și extra-mănăstirești îl uimește și dezgustă, dar, încet, îl face și să înțeleagă ce se întâmplă. Descoperirea finală, în și despre marea bibliotecă a mănăstirii, șochează, revoltă, revelează! Fundamentate pe aparent banala intrigă polițistă, ideile romanului sunt încărcate de o mare doză de sacru (înțeleasă, mai degrabă, ca ființa cea mai adâncă a simțirii, gândirii și vieții umane, decât a Dumnezeului vreunei religii). Jocul între virtutea sfântă și desacralizarea vieții, dimensiunea abisală a ideii pe care o descoperi la sfârșit, care parcă vrea să dea seama de însăși istoria filosofiei și zguduitoarea ei omniprezență în viața noastră de zi cu zi, fac din această carte una din cele mai bune care s-a scris vreodată.

Astfel, nu putem decât să-i dăm acestei lucrări nota 10.