There’s a sign on the wall but she wants to be sure
‘Cause you know sometimes words have two meanings.
In a tree by the brook, there’s a songbird who sings,
Sometimes all of our thoughts are misgiven.
Ooh, it makes me wonder… And as we wind on down the road
Our shadows taller than our soul
There walks a lady we all know
Who shines white light and wants to show
How everything still turns to gold
Led Zeppelin
Am văzut-o cu totul întâmplător într-o staţie de autobuz, era, cum s-ar spune, strălucitor de frumoasă. Am văzut multe femei frumoase, femei senzuale sau care nasc flăcări în mintea ta, dar fătuca asta era cu totul altfel. Eram revoltat de faptul că cineva poate fi atât de frumos. Nu m-am gândit nici o clipă că nu este a mea şi poate din cauza asta sunt aşa răscolit, revoltat, mi s-ar fi părut absurd… Să fi fost eu vinovat că nu am mai întâlnit niciodată o astfel de persoană, cine ştie, sau poate însuşi Demiurgul are vina cea mare că şi-a imginat-o în felul acesta. Sau este doar impresia că mă sfidează, ca de altfel pe toţi ceilalţi din staţie? Nu cred, sau mai bine spus nu ştiu ce să cred. Cred că senzaţiile mele se bazau pe altceva… Și totuși, ochii ei mari și negrii erau seducători, trăsături perfect armonizate, gura ușor cărnoasă, dar feminină, cu buze pe care, fără îndoială, le vei mușca sărutând-o, ovalul ireproșabil al feței, nici nu știai ce formă are, prelungă, creând iluzia de rotund, cum să fi fost de fapt? Părul prins în coc cu câteva șuvițe lăsate pe tâmple. Nu numai frumseţea dă femeii glas ci mai degrabă ce face ea pe aici, prin locurile astea. Cum de s-a întâmplat să o văd? Mi-ar plăcea să fiu la fel de frumos ca ea! Ce cauţi în această lume? sau nu eşti de aici?, atunci învaţă-mă să-ţi vorbesc! Stătea în staţie pe trotuar privind dacă vine sau nu maşina şi un vânt uşor îi ridica in aer șuvițele de păr. Iată că a venit şi ne-am urcat împreună.
Eram aproape de ea dar îmbulzirea oamenilor şi în special a bătrânilor nesimţiţi m-a făcut să stau oarecum mai departe dar suficient cât să o pot privi reflectată prin geam. Să fie doar o imagine bidimensională? Avea o bluziţă decoltată prin care se puteau vedea sânii ca nişte mere necoapte încă, dar la fel de fragezi şi tineri ca şi ochii ei, ca şi chipul, ca şi teama de a nu fi devorată din priviri. Din locul în care stăteam nu o puteam urmări atent decât prin geam. Am remarcat faptul că asculta muzică la căştile de la telefonul mobil. Dar ce asculta cu adevărat? Să mă fi auzit oare? Îţi amintesc copilă două lucruri: pe de o parte Demiurgul a creat cea mai bună lume posibilă din toate câte îi erau la îndemână, iar pe de altă parte, tu ai şansa să fii cea mai frumoasa în cea mai frumoasă dintre ele. Așa că mulțumește! Oricum, poţi fi oricând mai frumoasă ca mine.
Avea pe genunchi o servietă neagră îngustă, din piele fină. Ţin minte că afară ploua şi era mohorât. Se întâmpla demult. Era o seară la începutul verii, mă prinsese în Bucureşti pentru că nu se terminase încă şcoala, când am mers la o petrecere. Eram un adolescent inhibat, destul de solitar şi foarte timid. Iubeam însă o fată cu un an mai mare ca mine, tocmai cea care mergea atunci cu mine la petrecere. Nu era frumoasă, semăna însă cu fata din autobuz de parcă ar fi fost o soră frumoasă şi una urâtă. Cum spuneam, a mers cu mine la petrecere, lucru care m-a surprins teribil pentru că până atunci singurele momente mai intime între noi erau doar discuțiile din pauze și eventual o oră liberă petrecută pe bancă, în curtea școlii. O iubeam şi căutam să stau mult timp lângă ea, dar rar îmi reușea. Nu mă iubea, sau, după cum aveam să aflu mai târziu, nu mă lăsa să simt lucrul ăsta. În seara aceea am privint-o dansând. Nu-mi închipuiam că poate dansa în felul acela atât de frumos. Era ceva ciudat în felul ei de a se mişca, cu cât privirile mele deveneau mai insistente, cu atât îmi părea că nici nu mă vede. Şi totuşi era acolo la câţiva metri de mine mişcându-şi mijlocul, umerii, mâinile într-un dans numai de ea înţeles pentru că mie semnificaţia lui îmi scăpa. Ceea ce nu am înţeles eu, ceea ce atunci îmi părea cel mai neclar, era pentru cine dansa ea aşa de frumos? Pentru că dacă ar dansa pentru cineva atunci acel cineva puteam fi numai eu pentru că în camera aceea persoanele străine intrau foarte rar şi la intervale neregulate. La un moment dat cineva a stins lumina din tavan şi a aprins becul veiozei dar a făcut-o atât de repede încât am avut impresia că a fost doar o clipire a pleoapelor mele şi până să întorc capul numai era nimeni, aşa am ajuns să privesc pe peretele din stânga şi pe cel pe care era decupată fereastra, umbrele lăsate de mişcarea mâinilor şi a celor două eşarfe. Una dintre ele era albastră cu puțin negru în timp ce a doua era de un portocaliu stins spre cărămiziu. Aproape că eram hipnotizat şi am fost nevoit să închid ochii. Nu ştiu exact cât am stat aşa, poate două, trei secunde dar cănd i-am redeschis ea stătea liniştită în picioare în mijlocul camerei respirând ceva mai greu ca după un efort nu foarte mare. Atunci i-am văzut pentru prima dată sânii mici dezveliţi pe jumătate, erau parcă atât de înfierbântaţi încât pulsau independent de ritmul respiraţiei ei. Am dat să mă ridic pentru a-i atinge dar atunci i-am auzit glasul, parcă după ani de tăcere, întrebându-mă: Ți-a plăcut? Și a continuat să stea dreaptă în mijlocul camerei zâmbind într-un fel pe care nici înainte și nici după nu l-am mai văzut la ea. Pentru o clipă am avut senzaţia că nu o recunosc dar mi-am dat repede seama că cel de nerecunoscut fusesem eu, cel din ultimile zeci de minute. N-am putut spune nimic, nici un cuvânt n-a coborât pe buzele mele. S-a apropiat, m-a sărutat pe colţul gurii şi a plecat. Am privit-o cum iese din cameră de parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat şi doar sânii ei fragezi, încăpând fiecare într-o palmă de copil, era tot ce privisem eu atunci. Acum privesc cu aceeaşi teamă şi înfrigurare aceeastă fiinţă atât de frumoasă ai cărei sâni seamănă atât de mult cu ai fetei din liceu. Parcă ea îi are doar ceva mai mari, mai copți. În noaptea aceea mi-a trecut prin minte gândul că într-o zi voi contempla cea mai frumoasă fiinţă de pe pământul acesta şi iată că acum nu sunt foarte departe de realizarea acelei dorințe. De fapt nici nu seamănă, cred că sunt una și aceeaşi, iar dacă insişti, dragul eu, pot spune că sunt sigur de asta. Restul diferă. Restul diferă în totalitate. Cred că dacă aş ruga-o să danseze pentru mine, mi-ar împlini rugămintea întocmai, dar nu o fac, prefer să nu o fac pentru că dacă aş încerca, îmi este teamă să nu dispară şi să nu o mai recunosc niciodată. Şi totuşi cred că ar rămâne imaginea acetor sâni care, mărturisind sincer, nu-mi plac foarte mult, prefer sânii ceva mai mari, numai că ai acestor fete sunt singura realitate pe care o pot memora fără să o confund cu imaginarul creației acestei lumi în care eu îți vorbesc și tu mă asculți. Nu pot spune dacă aş fi capabil să mă duc la ea să facem cunoştiinţă, să ne întâlnim şi apoi să ne iubim. Nu o pot face acum despre ea aşa cum nu am putut spune nici despre celalată. Iată-mă încă odată mințit și depășit de mine însumi. Căci şi ea şi cealaltă au dispărut dincolo de orizontul fiinţei mele şi dincoace de graniţele memoriei şi, într-un final, le pot păstra doar amintindu-mi sânii lor. Sânii lor au dansat dintotdeauna pe o scenă goală. Destul de goală.
