„…Vă rog nu-mi luaţi prinţesa mea,
Doamne Dumnezeule dă-i prinţesa înapoi,
dă-i cât poţi de multe vise
şi un înger fă din el”
„Vreau să rămân aici, prinţesa mea,
ca să ne putem juca şi să pot să-ţi iau o stea,
sa ne ascundem prin marele castel,
soarele si vantul sa încalece pământul,
iar tu să porţi pe frunte steaua mea,
să urcăm pe un căluţ să zburăm cu el în sus,
prinţesă,
viaţa mă trage înapoi,
ţine-mă te rog aici, ţine-mă te rog aici,
visez, visez,
va rog nu-mi luaţi prinţesa mea.”
„Vama Veche”
Priveam încremenit spre acea făptură care se zbătea în faţa mea neputincioasă, icnind de durere, tremura şi voma şi apoi iar tremura, culcată pe o parte, contorsionată, paralizată parcă de teama morţii care se apropia cu paşi mari şi siguri, priveam şi nu ştiam dacă să mă înspăimânt, să ţip de scârbă, de durere sau de bucurie, cu adevărat eram și eu neputincios încovoiat deasupra lui, mă uitam fix cu un rictus și în colțul din stânga al gurii îmi curgea puțină salivă, uneori mai deschidea ochii şi atunci râdeam la el sau plângeam în timp ce din ochii lui se prelingea ceva asemănător lacrimilor, era atâta teamă acolo încât mă îngrozea tristeţea aceea nemărginită, balele spumoase, saliva mea năvălind în cavitatea bucală şi de acolo afară, excrementele lui care mai aveau puţin şi ieşeau pe gură, spectacolul mi se părea fascinant cu atât mai mult cu cât puteam să aleg o paletă vastă de sentimente între scârbă, bucurie sau regret, revoltă, nu mă hotăram, probabil că în mine se dădea o luptă căci eram încremenit între credinţă şi tăgadă, poate că amândoi la fel de scârboşi şi singuri, binecuvintează Doamne această făptură şi las-o să moară liniştită!, pe dracu, cum să binecuvintezi moartea unui şobolan?!, şi cu toate astea era şobolanul meu, îl crescusem de mic, se aciuise pe lângă casă şi cum noi nu aveam pisică sau câine, mama mi-l dăduse mie, ieşi copile şi râzi la şobolan, îmi spunea ea mândră, dar ca să evităm plecare lui mama l-a băgat în casă exact la mine în dormitor şi mi-a spus că dacă mă joc cu el nu-mi va face nici un rău şi aşa a şi fost, de atunci nu m-a mai bătut niciodată, niciodată de atunci nu mi-a mai reproşat nimic serios, dormeam cu şobolanul în casă, în cameră, în pat, era animalul meu preferat, mai târziu la şcoală în timpul unei ore a apărut în clasă un şobolan, slab, speriat şi puţin agresiv, profesoara şi copiii s-au speriat însă eu am rămas singur cu el în clasă, m-am aşezat pe parchet în timp ce el s-a mai liniştit şi am stat aşa vorbind unul cu altul pănă când a venit administratorul şi l-a omorât, profesoara m-a întrebat dacă sunt nebun iar eu i-am raspuns că mama mea mi-a făcut cadou un asemenea animal pe care iată, deocamdată, îl iubesc probabil cel mai mult, am plâns tot drumul până acasă dar mami m-a liştit spunându-mi că eu am şobolanul meu şi că nu trebuie să mă sperii de nimic şi nimic nu trebuie să mă întristeze, el este în casa noastră şi când ei vor muri eu voi moştenii casa şi în ea şobolanul meu va fi cu mine, îl priveam cum se strânge şi se întinde de durere şi parcă în creierul meu se rupea ceva, era ca şi cum cineva umbla cu bisturiul pe acolo şi își croia drum spre exterior, îl lăsam să moară, eram sfâşiat între dorinţa de a-l ajuta și speranța că va muri mai repede, două sentimente atât de calde, și totuși murea lent, suficient de lent încât să rămânem doar noi doi şi lumea să-şi construiască o altă dimineaţă, îl vegheasem până în zori, nu puteam să-l las tocmai acum, în nopţile de iarnă când nu puteam ieşi să mă joc afară, stăteam de vorbă cu el, mă întindeam pe podea şi el venea pe pieptul meu aproape de nasul şi gura mea şi stăteam de vorbă, aveam impresia că mă înţelege, şi acum îmi amintesc liniştea aceea, aproape nemărginită, în care răsunau cuvintele mele şi gândurile lui, oare o fi gândind cu adevărat?, eu nu ştiu exact cât trăiesc şobolanii dar al meu se pare a trăit foarte mult, când eram mic credeam că n-o să moară niciodată, acum îşi voma ultimile clipe de parcă nu i-ar mai fi plăcut viața lui de animal bătrân, într-o noapte de primăvară am avut un coşmar şi când m-am trezit mi-a venit pentru prima dată în minte acel gând, acelaşi pe care acum mă pregătesc să-l pun în practică, am visat că eram întins pe o pajişte însorită cu iarbă înaltă și fragedă, cântau păsările, iepurii alergau pe lângă mine, bătea un vânt uşor şi călduţ, veveriţele se urcau pe mine şi mâncau nuci, la un moment dat, brusc, imaginea se schimbă și eram îngropat de viu într-n cavou iar prin corpul meu umbla ceva, în stomac, prin piept, chiar şi în lungul picioarelor era ceva ce se mişca fie repede şi atunci locurile mă dureau, fie încet şi atunci aproape că nu simţeam nimic, am început să dau cu pumnii în pereţii de beton, am început să mă agit, să ţip de durere, de teamă, de groază că voi muri, atunci din gura mea a ieşit, de parcă ar fi fost scuipat, un şobolan mort, iar eu eram din nou pe câmpul verde în plină lumină, când m-am trezit sudoarea curgea din plin, m-am ridicat, am ieşit afară şi am privit stelele nopţii până dimineaţă, era un cer senin de vară şi începuseră să cadă stele, acum în această cameră nu mai este decât un pat de fier ruginit pe alocuri, o masă și un scaun și ele tot din fier, eu cu el şi acest foc care arde în inima mea şi aerul care îmi umple plămânii şi voi care vă trăiţi dimineţile şi citiţi aceste rânduri şi dimineţile voastre care vă trăiesc pe voi într-un fel de care nu mai sunteţi de mult conştienţi şi sufletul vostru care poate nu mai vrea nimic şi primul tranvai şi primul copil născut şi tencuiala care cade şi uşa de metal din spatele căreia privesc ei îmbrăcați în veșnicele lor costume albe şi rândurile acestea care vă citesc pe voi, care sunteți deja scriși în imaginarul acestei povești, eu şi el, desigur, încă o dată noi…, sunt ultimile spasme, a mai deschis odată ochii şi încă odată, a lăcrimat intens, a deschis şi a închis şi iar a deschis gura, a tremurat tare, linişte, s-a făcut linişte, totul a încremenit, gândurile, lumina şi vântul, cel din urmă vânt, au încremenit, şi eu şi voi, taci, rămâi pe loc, nu vorbi acum, nu te mişca, nu gândi nimic, nu îndrăzni să faci nimic, m-am ridicat râzând, am deschis larg fereastra, te-am păcălit, nu e așa?!, afară era o vreme frumoasă, la radio se anunţa ora exactă, prin faţa blocului meu treceau oameni fericiţi, canapelele mele roșii de pe peretele opus geamului erau la locul lor, bleu-ul pereților și al covorului…, şobolanul a murit şi eu l-am mâncat.
