Ca atâtea alte lucruri bune, Germania oferă literaturii câteva nume foarte mari, începând încă din prima parte a secolului al XIX-lea. Este suficient să amintim trei dintre ei, Goethe, Man, Hesse, ca să ne dăm seama de aplitudinea valorii acestei literaturi.
Te-ai fi așteptat ca după o Epocă Modernă în care Germania a făcut legea în filosofie (mai mult decât Franța sau Marea Britanie), și literatura ei clasică și modernă să fie impregnată de un mod de gândire abstract. Dar nu este așa! O scriitură poate ușor rece, exactă uneori, greoaie altădată, dar care păstrează multe aspecte din bogăția internațională a gândirii, stilului frumos și complex, elementelor originale și inedite și care dă lumii o literatură mare, vie și cu un grad mare de noutate. Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel în 1946, are, pe lângă alte scrieri foarte bune, două romane extrem de valoroase: „Jocul cu mărgele de sticlă„ și „Lupul de stepă”. Dacă primul este mai amplu, mai „monumental”, cel de-al doilea este mai restrâns, mai dens și parcă mai spectaculos. Coborându-te în inconștientul personajului, aducându-te înapoi în searbăda realitate, manipulându-te în imaginar și liniștindu-te în lumea concretă, izbăvitoare dar tristă, scriitorul german crează un roman, atât psihologic cât și fantastic, aproape perfect.
Este un alt fel de fantastic decât cel sudamerican (unde nu este chiar atât de multă psihologie), dar la fel de magic și de bine mânuit. Harry Haller, personajul principal, își poartă sufletul prin inconștient asemeni unui lup de stepă, singuratic, dar care se caută pe el mai mult decât își caută prada. Are puterea să se găsească și să se piardă, să iubescă și să fie iubit, să-și vadă în oglindă propria nebunie, să-și irosească și să-și câștige mântuirea. Toate aceste idei sau elemente care constituie personajul principal ar putea fi puse în scenă și altfel, dar Hesse o face magistral.
Un univers fantastic, parcă încărcat de tenebrele unor veacuri îndepărtate, o lume când reală, când magică, de parcă lupul și omul se caută, se sfâșie, se iubesc, romanul te conduce, aproape fără să simți, spre un final pe care nu l-ai fi bănuit la început. Ea, Hermina, prietena, iubita, actrița și proiecția inconștientă a lui Haller, îl conduce într-o ultimă, teribilă reprezentație a „Teatrului pentru nebuni”. Da, este multă psihanaliză aici, mult inconștient, iubire și vindecare, adică principalele elemente ale drumului spre mântuire.
Pentru că el, H. Haller, se salvează de propria dorință de moarte de la început. Îi vom da acestui roman nota 10.
