Există multe cărți foarte bune în istoria literaturii, așa cum există cărți slabe luate drept bune. Avantajul celor din prima categorie este că pot fi citite și după sute de ani după ce au fost scrise cu aceeași atenție, eficiență și câștig din partea lectorului, uneori poate mai mari decât în perioada în care au fost scrise.
O astfel de carte foarte bună este „Învierea” scrisă de romancierul rus Lev Tolstoi. Născut în 1828 și mort în 1910, marele scriitor este considerat un titan al literaturii clasice și al artei literare din toate timpurile. Mult mai realist ca stil decât ceva mai tânărul Dostoievski, Tolstoi este cunoscut în special pentru romanele „Război și pace” și „Ana Karenina”.
Dacă primul este o frescă a „sufletului” epocii, cel de al doilea mare roman păstrează o actualitate perpetuă. Celebre sunt și nuvela „Sonata Kreutzer” și microromanul „Moartea lui Ivan Denisovici”, amândouă impresionant de complexe. „Învierea” este scrisă între 1889 și 1899 și rămâne una dintre lucrările lui cele mai controversate.
De o complexitate uluitoare, romanul reia într-o formă dură obsesia creștinismului rus din acea vreme, în general, și a lui Tolstoi, în special, de mântuire prin sacrificiu total. Mult mai psihologic decât te-ai fi așteptat, contele țarist se apropie într-un fel, în acest roman, de un alt foarte mare scriitor rus, Dostoievski. Tema mânturii printr-o serie de sacrificii și încercări, schimbarea profundă printr-un drum inițiatic, care aici este drumul Evangheliei, se apropie foarte mult de ceea ce, o sută de ani mai târziu, psihologia ca știință și principalele ei terapii numesc ca fiind imensa dificultate a schimbării straturilor profunde ale psihicului unui om, atunci când este nevoie.
Marea deosebire între povestea învierii și, spre exemplu, psihanaliza, ca una din cele mai importante terapii de azi, este accentul mare pe care scriitorii ruși l-au pus pe religie și litera Evangheliei și care astăzi este înlocuit cu alte conținuturi. Să nu uităm însă că, în urma acestei cărți, Tolstoi a fost excomunicat de biserica ortodoxă rusă, deci originalitatea romanului este cu atât mai mare. Mai mult chiar, elementul propriu zis religios nu deranjează lectura pentru că de multe ori este interpretat într-o viziune proprie sau pur și simplu depășit de complexitatea și frumusețea poveștii și a ideilor din ea.
Cartea rămâne foarte actuală iar dacă i-am da o notă între 1 și 10, aceasta ar fi cu mare exigență 9,5.
