Era ultima oră la liceul ei. Cumva mă hotărâsem să plec înainte de sfârşitul anului. Ea era singura dintre toţi elevii mei care ştiuse deja cu câteva zile înainte. Şi nu spusese nimănui. Acum mai erau câteva minute şi am hotărât să le spun. Întâi s-a facut o linişte atât de adâncă încât m-am speriat. Toată clasa se uita încremenită la mine. După care unii au început să întrebe de ce, alţii să strige tare să nu-i las, unii nervoşi s-au ridicat brus în picioare şi au ieşit afară, se făcuse o hărmălaie de nedescris. Doar ea, singură în banca din spate de pe rândul de la mijloc plângea încet, tăcut, nevăzută de nici un alt coleg. Lacrimile îi curgeau pe obraji şi nici acum nu ştiu dacă o făcea de mila mea, aşa cum eram eu atunci, sau pentru că în lumea asta aparent atât de mare riscam să nu ne mai întâlnim niciodată?…
Am terminat de fumat a doua ţigare la limita aceluiaşi întuneric de afară şi aceluiaşi frig din interior şi, încercând cu disperare să rămân treaz, m-am băgat sub pătură. Deşi m-am luptat intens să nu adorm, ochii mi s-au închis iar drumul meu m-a dus din nou în lumea somnului. Eram într-o cameră fără ferestre în care, nu ştiu cum şi de unde, o lumină crepusculară acoperea uniform încăperea. Deşi nu puteam să mă văd, mă simţeam bătrân. Parcă evadând fără ştirea mea din eternitate, căzusem în timp unde bătrâneţea mă lovise dintr-o dată istovitor, neaşteptat. Oare bătrâneţea a venit la mine sau eu m-am dus la ea, oare ochii mei vor putea vedea Eternitatea, Paradisul din care am fugit îngrozindu-mi îngerii şi păsările? După ce m-am obişnuit cu lumina aceea, am privit camera cu atenţie. Pe trei pereţi era câte o uşă şi mi-am dat seama că fiecare uşă avea altă nuanţă cromatică. Una, cea din stânga era roşie, un roşu aprins, parcă chiar din inima flăcărilor, o alta, în dreapta mea era complet albă, fără nici o pată. În fine, cea de-a treia era neagră de parcă un gol imens se căsca pe acolo cu putere. Era chiar în faţa mea. Conştient în vis, cu un gând dincolo de gânduri, mă bucuram în sinea mea, că, deşi dormind, nu mai simt acea chemare disperată dinspre întuneric. Mai întâi m-am uitat cu atenţie în jur să văd dacă mai este ceva în interior. Nimic! Totul era gol, învăluit fiind eu într-o mare oboseală, o uşoară teamă şi multă singurătate. Am plecat oare atât de departe încât privirea Domnului să nu mă mai recunoască? M-ai uitat, Doamne, în oceanul acesta de fum, de lucruri plămădite din abur şi gheață? Unde eşti femeie care ai fi putut să fi şi nu eşti?! M-am apropiat de uşa roşie dar când să o deschid am simţit de-o dată o mare oboseală. Nu! Nu e bine, vreau să fug, să plec înapoi de unde am fugit, să mă întorc acasă! Dar pe unde? Şi, târându-mi greu picioarele, m-am dus către uşa albă. Nu cred că sunt pregătit, pe aceasta o voi deschide mai târziu. Era atât de albă încât strălucea foarte intens. Speriat că voi orbi împreună cu atâtea alte suflete inventate în singurătăţi absolute, am plecat din nou spre centrul camerei. Să merg spre cea neagră îmi era frică, foarte frică. Ştiam că acolo e moartea, iar după moarte nu mai ştiam ce va fi. Şi cum stăteam aşa, privind-o, uşa s-a deschis cu zgomot şi furie şi de dincolo de ea s-a auzit acelaşi glas ca şi în celelalte vise:
-Vino, aici se va sfârşi tot chinul tău, aici vei fi cu mine, iar eu îţi voi dărui toată liniştea şi bucuria cea de pe urmă.
-O forţă uriaşă mă trăgea într-acolo şi tocmai când nu mai ştiam ce să fac, lângă mine a apărut Ana. Dumnezeule, era chiar ea? O femeie uşor trecută de douăzeci de ani, frumoasă, cu trăsături nobile, uşor asiatice. Îmbrăcată într-o rochie albă de seară, avea forme plăcute şi atrăgătoare. Deşi nu mai semăna prea mult cu fata din clasa a noua, ştiam că este ea, ştiam că este acolo şi atunci în lumea timpului mort, în inima crepuscului şi a tristeţii. Aş fi vrut să-i vorbesc, să o strâng în braţe, să o sărut cum nu o făcusem niciodată. Dar nu puteam vorbi, nu puteam să mă mişc, aveam senzaţia că nici nu pot respira. Singurul lucru pe care îl puteam face era să o privesc şi probabil să zâmbesc. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
-Eu mă duc…
Atât mi-a spus şi încet dar cu paşi hotărâţi s-a îndreptat spre uşa deschisă.
-Nu nu pleca! Nu, nu vreau să te duci acolo! Nu, nu acolo!
M-am trezit ţipând. Pacientul din patul de lângă toaletă se trezise brusc din somn şi urla ca din gură de şarpe. Cei doi care mai devreme fumau liniştiţi, acum înjurau de mama focului. Unul s-a trezit de-a binelea, celălalt s-a întors pe partea cealaltă continuînd să înjure. Cel de-al patrulea dormea în continuare fără să dea nici un semn de deranj. M-am ridicat puţin speriat, mi-am aprins ultima ţigare şi m-am dus să o fumez în toaletă. M-am închis acolo şi am fumat-o încercând să-mi limpezesc mintea, hotărât să nu mai adorm în noaptea aceea. Oare cât o fi ceasul? Cât o mai fi până dimineaţă? Am terminat şi în clipa când eu am deschis uşa de la toaletă, s-a deschis şi uşa salonului. Asistentul pe care îl deranjasem seara cu strigătele şi bătăile mele, intra acum vesel şi energic:
-Gata, ai reuşit, s-a făcut dimineaţă! Mergeţi cu toţii în saloanele voastre. Trezirea!
Şi rostind toate acestea era cuprins de bucurie şi se uita înainte spre fereastra întredeschisă căutînd cu privirea limpede zorii care tocmai se iveau.
Mult timp după aceea aveam să aflu că, în dimineaţa acelei zile când pe mine m-au dus la camera de gardă, Ana avusese un accident foarte grav chiar pe trecerea de pietoni din faţa Facultăţii de Psihologie unde era în primul an. Avea să stea în comă o săptămână, cu mici şanse iniţiale de revenire.
În primii ani de facultate am avut un prieten. Era ciudat, un om destul de urât la înfăţişare, aveam să-mi dau seama mai târziu. Era extrem de slab, se îmbrăca uneori murdar, avea un început de chelie, deşi era puţin mai mare ca mine, plete lugi şi deseori slinoase şi un cioc rar şi lung. Am fost apropiaţi o vreme, de fapt era singurul meu prieten bun din oraş. Ţin bine minte, spre finalul acestei perioade, în care eu nu înţelegem prea mare lucru din ce se întâmplă cu mine, ca să fiu sincer nu conştientizam nimic semnificativ, mi-a dăruit ciudata şi frumoasa carte a lui Octavian Paler, „Viaţa pe un peron”, cu o dedicaţie: „ca să nu fi singur pe un peron”.