Mi se făcuse rău pe stradă. Nu mai aveam medicamente de aproape două săptămâni şi, în loc să încep să am halucinaţii, eventual un mic şi prea frumos delir, începuse să mi se facă mai mult rău fizic. E adevărat, cu o seară inainte, nu mi se mai opreau gândurile, fantasmele năvăleau în mintea mea, viteza lor crescuse mult, dar am reuşit, într-un final să mă liniştesc. Însă, mai mult mă îngrijorase starea de somatizare a tensiunii mele psihice. Aveam senzaţii puternice de parcă aş fi fost în pragul leşinului, erau momente când inima îmi bătea foarte tare… Cert este că atunci când m-a luat salvarea chemată de poliţistul care mă găsise căzut pe stradă, era probabil apogeul a ceea ce fusese până atunci.
Intrasem pe Nicolae Bălcescu dinspre Piaţa Universităţii mergând spre Piaţa Romană, pe parte stângă a drumului. La început mi se făcuse sete, băusem apă cu cel mult jumătate de oră înainte, aşa că nu mi se păruse important, numai că setea creştea inexplicabil, în paralel începuse să mă doară capul, strâns ca într-o menghină, şi amenţeam. Din când în când lumea se învârtea mai încet sau mai tare de parcă aş fi fost prins în inima unei tornade. Eram vis-a-vis de Cinema Scala când presiunea din piept, puţin sub tiroidă se transformase într-o piatră care îmi bloca respiraţia şi mă trăgea cu forţă la pământ, de parcă un înecat îşi leagă un bolovan de gât şi se aruncă în apă. Ştiam, când începe starea asta este pericol extrem, trăiesc cu senzaţia neînţeleasă că vreau să mor. M-am ghemuit la pământ, la marginea celui mai apropiat zid şi încercam să înţeleg ce se întâmplă cu mine, ce este şi ce vine de acolo din adâncuri. Atunci m-a văzut poliţistul.
Chipul ei m-a emoţionat întotdeauna. Nu am ştiut niciodată ce să fac privind-o, privind-o insistent. A existat un singur moment ceva mai intim între noi. Într-o după-amiază de weekend am invitat-o la un restaurant, undeva în centrul Bucureştiului. A acceptat cu greu, era foarte tânără şi destul de speriată. Am stat de vorbă mult timp, până ne-am relaxat amândoi. Nu am îndrăznit să o ating, să o sărut. Adevărat, era minoră, nici înainte, nici după nu m-am mai îndrăgostit de o fată la vârsta asta, cu ea era însă cu totul altceva, îmi spuneam că sunt dispus să aştept până devine majoră, să o iubesc tăcut, fără să mă manifest. Ştiam lucrul ăsta chiar acolo în restaurant, poate şi ea simţea ceva… Nu ştiu. „Stay, farway so close”, spune o melodie celebră de la U2. De ce? De ce ea nu ştiu să spun precis nici acum, după atât timp. Era ca şi cum erotismul de curvă fără de curvă al Lolitei lui Nabocov se transformase în inocenţa fără de timp a Anei. Cred că acel ceva Ana nu şi-l va pierde nici mai târziu, chiar dacă ar deveni o Lolită bătrână. Când am plecat din restaurant, am condus-o până la tranvai. Acolo, scoţându-mi şapca din cap, în frigul serii de iarnă, plecâd capul, neîndrăznind să o privesc în ochi…
L-au adus cu poliţia, bagă-l în salonul trei,
-Îi facem injecţia acum?
-Nu, lasă-l până diseară,
-Dar, doamnă, mi-e rău, daţi-mi ceva,
-Mi-ai spus suficient cât şi cum îţi este rău, ai încredere că ştim ce facem, dar dacă insişti, îţi dăm ceva, era o doctoriţă destul de tânără, roşcată şi cu părul vâlvoi de atâtea bucle creţe, destul de urâtă la faţă dar cu sâni proeminenţi care parcă încercau să iasă din bluza albă,
-Daţi-i o pastilă de diazepam şi îi prescriu eu tratamentul până la noapte,
Fără să mai pot adăuga mare lucru, m-am simţit luat de două mâini puternice şi urcat pe scări către salon. Era o lumină semiobscură radiată de unul sau două becuri murdare şi slabe, am numărat paturile din ochi, erau şapte din care cred că doar patru erau ocupate. Doi pacienţi tremurau de frig la fereastră fumând apăsat, cu sete de tutun, un altul părea paralizat în patul din stânga uşii, am avut senzaţia că nici nu respiră, iar cel de-al patrulea, chemuit într-un colţ se legăna şi gemea. Era o atmosferă sumbră, era rece, părea un loc trist, bântuit de nebunie şi moarte.