Da, cu şapca în mâini, cu capul plecat, cu vocea sugrumată i-am spus că o iubesc. Când am ridicat capul mă privea zâmbind, uitându-se fix în ochi. În clipa aia era mai mult decât frumoasă, era o păpuşă tânără, la o întindere de mână de mine, ale cărui buze era la nici un metru de buzele mele, era o păpuşă perfectă dar vie, o fiinţă pe care eu o vedeam minunat lucrată de cine ştie ce demiurg al acestei lumi cat se poate de posibile.
M-au aşezat în patul de lângă uşa de la toaletă. De la pastila aia parcă mi se făcuse şi mai rău. Mă ghemuisem în pat cu o pătură anemică şi rară trasă peste mine şi tremuram îngrozitor. Nu îmi era frig, în mijlocul pieptului meu era o piatră care creştea cum cresc pietrele din basme, cineva o pusese acolo să-mi oprească respiraţia, să-mi apese pe inimă, să-mi astupe viaţa. Nu, nu cred că era o piatră, probabil un rest de timus care nu s-a absorbit niciodată şi care acum puternic vascularizat, excitat îşi mărea volumul şi mă sufoca. De ce oare vroiam să mor? Aşa am vrut probabil şi atunci când am văzut-o ultima oară pe Ana, într-o toamnă, la un an după ce începusem să-i fiu profesor. Eram împreună cu alte trei colege de-ale ei la masă, pe o terasă, băusem două pahare mari de wisky şi exact înainte să plec începuse să-mi fie rau aşa pentru prima oară. Era aceeaşi stare ca şi acum, numai că mai atenuată. M-am gândit atunci că vreau să mor şi, încet, încet mi-a trecut. Dar oare acum de ce? M-am ridicat cu greu din pat şi am început să bat cu pumnii în uşă, cu disperare, cu teamă, cu agonie. La început nu mi-a răspuns nimeni, după vreo cinci minute, însă, un asistent sictirit a venit la uşă,
-Ce e mă, mai vrei vreo pastilă?
-Dar mi-e rău, făceţi-mi ceva să mă ajute,
-Aşteaptă tratamentul,
Şi a plecat la fel de liniştit cum venise, eu însă am mai bătut odată şi am strigat,
-Daţi-mi drumul, nu aveţi nici un drept să mă ţineţi aici, nu am făcut nimic rău.
Tăcere…
-Într-adevăr, nu ai făcut nici un rău, în afară de faptul că ţi i-ai imaginat. Te simţi atât de singur cu mine?
-Tu nu eşti om, nu ai de unde să şti ce însemnă să fi atât de singur.
-Mă subestimezi, eu ţi-am dat posibilitatea asta, iar tu ai avut puterea…
-Mai scuteşte-mă cu posibilităţile tale,
-Ce, schimbul ăsta de lumi nu ţi se pare echitabil?
-Zâmbeşti ca un prost, ceea ce şi eşti, m-ai păcălit încă de mic, am crescut împreună, ne-am jucat, am râs şi am glumit împreună şi uite unde m-ai dus,
-Faci prea multe mofturi, tot ce am făcut eu a fost să-ţi satisfac dorinţele, ai uitat cât de îngrozit ai fost atât de mult timp?!
În marea de valuri, în mişcarea naltei ierbi, în singurătatea nopţilor polare, a atât de vechilor locuinţe lacustre, în sufletul vândut al geniului răscumpărat după moarte de Bunul Dumnezeu, în toată poezia singurătăţii e multă tristeţe… Lucrurile se închid şi se deschid asemenea unor valve imaginare, secretul lumilor posibile rămâne încă un secret, iar voi, copiii mei imaginari în miez de noapte… Şi atunci voi rosti şi eu împreună cu poetul: „singurătatea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”, şi, Doamne, ce mai latră!