Noaptea începuse de mult iar eu stăteam ghemuit pe pătură trăgând cu disperare şi zgomot aerul şi viaţa în mine. La un moment dat uşa salonului se deschise brust şi au intrat înăuntru trei asistenţi şi doctoriţa. S-au apropiat de mine înconjurând patul, doctoriţa avea în mână o siringă mare cu un ac parcă mai mare decât ea. Am început să mă zbat şi să ţip, să dau cu pumnii în pat să nu-mi facă injecţia. Atunci cei trei asistenţi s-au năpustit asupra mea şi mă ţineau strâns de mâine şi de picioare cu faţa la pământ iar doctoriţa, aceeaşi cu cea care mă primise şi mă internase, mi-a băgat încet dar sigur tot conţinutul în fesa stângă. Nu m-a durut prea tare, dar din prima secundă după înţepătură am simţit cum un glob de sticlă din jurul meu, un balon care mă sufoca, s-a spart şi eu pot din nou să respir, să trăiesc. Până să termine ea, m-am liniştit, mi-au dat drumul, eu am rămas o vreme cu faţa în jos, parcă cu presiunea aceea imensă în piept scăzând rapid. Rămăsese ceva nedefinit, foarte adânc, ca un gol, ca o cavitate enormă ce se întinde dincolo de gura micuţă a peşterii. M-am întors pe spate, am închis ochii şi, în doar câteva minute cred că am adormit.
Se făcea că este o câmpie întinsă dar parcă aşezată pe o scenă imensă de teatru, în fund de tot era un perete uriaş învăluit în întuneric şi umbrele care înghiţeau lumina formau un om mare, mare, despre care nu puteai spune exact unde este şi cum arată. Era frig, bătea uşor un vânt rece şi, din când în când ajungeau până la mine tânguiri mai lungi sau mai scurte. De o dată am auzit vocea aceea venind de peste tot şi de nicăieri. Nu era tare, nu era o poruncă, nici foarte înfricoşetoare nu era, părea mai degrabă spusă pe un ton psihedelic, de chemare, de rugăminte.
-Vino, vino în lumea mea, aici se termină totul, vei fi liber…
-Cine eşti?, am întrebat cu voce sugrumată,
-Vino, te aştept de mult, vei putea fi liber pentru totdeauna,
Parcă câmpia vroia să ia foc, peretele din spate se lumina, dar nu, tabloul rămânea la fel, parcă era soare, dar de unde venea?, parcă se lăsa noaptea, Doamne, unde sunt? Picioarele mele vroiau să meargă, să mă ducă în locurile de unde venea acea voce, până la urmă atât de dulce. Încercam cu disperare să mă abţin, să mă opresc. L-am auzit pe nu ştiu care tuşind tare lângă mine, pe un altul delirând sonor, parcă şi mai aproape de mine şi am deschis ochii. Era aceeaşi cameră mare de spital, cu aceleaşi două becuri murdare, era frig şi aerul umed, uşor îngheţat.
Îi cunoşteam sufletul acelei fete de parcă, cumva, în negura timpului, eu însumi îl plămădisem, ca şi cum în adâncul fiinţei mele zăcea multumit, de nimic înfricoşat, demiurgul ei. I l-am plămădit după nu ştiu ce tipar real, după nu ştiu ce model perfect de care probabil fusesem atât de îndrăgostit cândva, în Paradisul pierdut. Nu ştiu cine era, dar atunci la masă, atunci când am văzut-o ultima oră, am trăit teribila senzaţie că o cunosc de mult, poate dintotdeauna, că parfumul ei, chipul acela expresiv, special, frumoasele lui noanţe la doar paisprezece ani, îmi sunt atât de cunoscute, atât de la îndemână. Poate nici măcar ca iubită, ci ca fiinţă extrem de dragă, cum un tată îşi îndrăgeşte, îşi iubeşte, îşi protejează propria fiică, e martorul evoluţiei ei, al inocenţei pe care el o vede eternă, a unei Lolite care a încetat de mult să păcătuiască şi se pregăteşte fără grabă să devină femeie. Nu se ştie cum, când şi nici cu cine, dar, în orice caz, nu cu el.
Am căutat în pachetul de ţigări, mai aveam trei. M-am ridicat cu greu, am aprins una şi am fumat-o la geam în timp ce frigul de afară îmi biciuia mâinile şi faţa. După ce am terminat-o, obosit, am adormit din nou. Acelaşi spaţiu uriaş ce părea o câmpie verde, întinsă, numai că acum trăiai, dacă reuşeai să o faci, cu senzaţia că pâlcuri de păduri, cu întunericul lor cu tot, ameninţau să invadeze peisajul foarte aproape de mine, undeva departe în fundal impresia de scenă dispăruse şi un soare negru îi luase locul, un astru care răspândea peste tot o lumină lăptoasă, murdară parcă de funingine, vie, care încerca să te tragă mereu mai aproape, tot mai aproape, sub soarele tot mai negru. Umbre se duceau şi veneu de pretutundeni şi aceeaşi voce, venind parcă odată cu lumina, îmi şoptea de pretutindeni,
-Îndrăzneşte, vino mai aproape, în lumea mea vei fi liniştit şi toţi cei care au murit vor fi cu tine, vino!,
Deodată am simţit în spatele meu foşnete, mişcări brusce şi nervoase, freamăt de gânduri, răsuflări nervoase,
-Lasă-l!, el trăieşte în lumea mea, i-am dat destul. I-am dat nemurirea!
Parcă buzele mele se mişcau, parcă eu însumi vorbeam şi totuşi nu eram eu. M-am uitat speriat în spate: un uriaş amfiteatru roman, făcut din gheaţă şi în care toate locurile erau ocupate de oameni încremeniţi care priveau halucinant numai înainte. Era foarte ciudat, toate aceste fiinţe aveau ceva din mine.
-Vino, nemurirea ta e grea, e rece şi vei renunţa într-o zi bună zi la ea şi atunci tot la mine vei ajunge.
-Nu ştiam ce mă înspăimântă mai tare, gheaţa aceea din miile, sutele de mii de oameni plăsmuiţi în imaginar sau umbrele acelea calde dar care apăreau şi dispăreau ca rotocoalele fumului unei ţigări. Am încercat să mă trezesc şi nu puteam. Nu puteam să plec de-acolo, din ce vedeam în faţă, din ce simţeam în spate. Atunci mi-a venit în minte imaginea ei plângând tăcut, parcă nevăzută de nimeni altcineva, în banca din spate, unde nu o mai văzusem niciodată stând.