Am vorbit mai pe larg despre literatura sud-americana cu ocazia recenziei carții „Un veac de singurătate” de G. G. Marquez. Până la Paulo Coelho, Brazilia nu dăduse încă nici un nume mare în literatura ultimului secol. Argentina se mândrea cu Borges, Sabato, Casares, Cortazar, etc, Columbia cu Marquez, Peru cu Llosa, etc.
Cand, în 1988, „Alchimistul”, a doua carte a lui, este publicată și, în sfârșit, recunoscută internațional ca o carte bună, toată lumea aștepta un crescendo literar de proporți din partea scriitorului brazilian.
Nu a fost așa! Având un real succes de editura, „Alchimistul” nu este totuși o capodoperă. Cartea pune în scenă una din puținele idei, destul de obsesiv urmărite, și relativ superficial înțelese, ale lui Paulo Coelho ca romancier, și anume că atunci când vrei cu adevărat ceva, oricât ar fi de greu sau ar părea imposibil, Universul te va ajuta să reușești.
Povestea curge frumos, se citește ușor, destul de interesant, probabil suportă și o a doua lectură care poate să placă dar… cam atât. Nu descoperirea comorii este scopul (ea este pretextul), ci drumul inițiatic pe care tânărul Santiago îl parcurge de la început până la sfârșit. Ce este bine, totuși, brazilianul știe să scrie, chiar dacă lecturând nu găsești prea multe idei, nici stil autentic, nou, și nici poveste pe care să o simți originală, superlativă. Când scrii despre o astfel de lucrare literară, te întrebi ce face o carte bună: numărul vânzărilor sau calitățile ei intrinseci recunoscute de cei care le pot și vor să le identifice? Problema este că cei din urmă sunt din ce în ce mai puțini și cei ușor de păcălit sunt din ce în ce mai mulți.
Mai clar: publicul este cel care cere sau valorile sunt cele care oferă?! O întrebare grea la care mulți se pregătesc să răspundă foarte superficial: publicul cere. Reluând una din ideile celebrei cărți a lui Rene Guenon, „Domnia cantității și semnele vremurilor” și fără să am pretenția că prin asta răspund și astfel revolv problema, este destul de evident că în ultimii 40 de ani concurența de piață liberă în cultură, în speță literatura, a creat un gust nu după calitate ci după cantitate. Nu după ce ar fi bine, valoros (recunoscând valoarea după câteva repere clare, abdatate la prezent) ci după ce este pe placul cât mai multor cosumatori, deci după ceea ce editurile impun vânzării, în cantități cât mai mari.
Sigur că e mai greu să citești și să înțelegi un Borges, Casares, Llosa, Saramago sau Cervantes, ca să-i luăm doar pe câțiva iberici și hispanici. Și mult mai ușor să ai încasări mai mari vânzându-l pe extrem de prolificul Coelho. El este un scriitor mediu și nu merită să-l incriminăm prea tare, din păcate însă sunt atâția alții, submediocrii, care se vând enorm și nu oferă nimic cu adevărat valoros literaturii și cititorului (cu promisiunea de a reveni asupra acestei idei, unul dintre ei este chiar Dan Brown).
Încercând să fim cât mai corecți, îi vom oferi acestei cărți nota 7,5.
